Creaționism și evoluționism

crosswalk.com

Creaționismul și evoluționismul au fost în permanență considerate concepții divergente. 

Să fie oare chiar așa?

Cu toate că sunt un adept al creaționismului și consider că evoluționismul în forma sa darwiniană ridică multe semne de întrebare, sunt anumite aspecte care m-au determinat să văd în creaționism și evoluționism două concepții complementare, două fațete ale aceleiași monede. 

Citind Capitolul 1 al Genezei constatăm că Dumnezeu a creat regnul animal într-o manieră evoluționistă, pornind de la organismele mai puțin complexe (cele care trăiesc în apă), continuând cu păsările și animalele uscatului, pentru a ajunge, în cele din urmă, la ființa cea mai complexă, omul. Nu întâmplător primii reprezentanți ai regnului animal sunt marini câtă vreme aflăm, tot din Geneză, că la început Pământul era acoperit de ape, uscatul și animalele care trăiesc pe suprafața acestuia apărând ulterior.

În altă ordine de idei, studiind biologia, e imposibil să nu sesizăm, pe de-o parte prezența unei scări evolutive în regnul animal, iar pe de altă parte similitudinile dintre speciile aflate pe trepte evolutive consecutive.

Evoluționismul, așa cum rezultă din "Originea speciilor", care se bazează pe ideea de selecție naturală, pare o utopie. Dacă îl includem însă pe Dumnezeu în această concepție, ajungem să vorbim despre un evoluționism creaționist, care explică ceea ce nu poate fi explicat prin evoluționismul clasic. Ar putea fi această teorie în contradicție cu preceptele creștine? Puțin probabil, câtă vreme zilele Genezei, la fel ca trecerea de la o etapă la alta, nu sunt  pe deplin cunoscute. Zilele ar putea foarte bine să fie ere, iar etapele creației să ia forma unei evoluții controlate de divinitate, pe parcursul acestor ere, situație în care vorbim despre un creaționism evoluționist.

Tind să cred că Teoria evoluționistă, având în vedere studiile observaționale pe care se bazează, este ca o partitură corectă citită într-o cheie greșită. Analizată din perspectiva creștină, ea capătă, însă, alte valențe și ne poate ajuta să înțelegem de unde venim și încotro ne îndreptăm. 

Creez, deci exist

De la începuturi, omenirea a încercat din răsputeri să lase urme ale trecerii sale prin această lume. "Dobândind" vremelnicia prin păcatul originar, am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să devenim nemuritori prin muncă, prin creație. Când părăsim această lume, chiar dacă nu mai suntem prezenți fizic, continuăm să trăim în memoria posterității prin ceea lăsăm în urma noastră. Descartes spunea "cuget, deci exist". Pentru a exista în eternitate, umanitatea transpune această frază în "creez, deci exist“. 

Pământul, însă, și-a concentrat parcă toate energiile spre a șterge sistematic aceste urme ale existenței umane. "Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce" (Geneza 3:19) reflectă tulburătorul destin al omului, care este, de altfel, și destinul creației sale. Omul și creația sa sunt atinși de umbra efemerului și devin, deopotrivă, perisabili.

Asistăm, deci, realmente, la o confruntare între două forțe care se opun: una concentrată pe agregarea unei creații-testament, cealaltă tinzând să dezintegreze orice formă de modelare a materiei.

Pentru a experimenta acestă stare de fapt, este suficient să încerci să construiești un castel de nisip pe malul mării și să urmărești cum valurile, unul câte unul, atenuează încet-încet forma creată, restabilind, până la urmă, omogenitatea amorfă de la început. 

Și chiar dacă vezi și înțelegi acest proces, parcă nu te lasă inima să-ți lași creația absorbită de neant și faci eforturi susținute pentru a o menține nealterată. Deplângându-l pe Sisif pentru cazna sa, noi, la rândul nostru, suntem zi de zi sisifi care se luptă cu natura, încercând să facem ceva durabil, ceva care să dăinuie mai mult decât o putem noi face. Dar nu vedeți că noi construim în nisip, iar valurile vieții îl aruncă de colo-colo fără ca acesta să poată opune rezistență?

Și totuși nu renunțăm. Generații la rând facem același lucru: creăm pentru a dăinui. Și dacă ceea ce am creat nu dăinuie, oare energia investită în creație se pierde și ea? 

Cine știe? Poate e și aceasta o formă a trudei umane  acceptate de divinitate, în urma căderii adamice, ca soluție pentru redobândirea, în cele din urmă, a nemuririi mult visate.