Cunoscând faptul că mănăstirea Jitianu a fost întemeiată în secolul al XVI-lea și că bătălia de la Rovine a avut loc pe la 1394-1395, este justificat să te întrebi care ar putea fi legătura dintre cele două.
Am trecut frecvent prin localitatea Braniște, o suburbie a Craiovei, mergând de la Craiova spre Calafat, dar niciodată nu m-am abătut pe la mănăstirea Jitianu. Studiind însă istoria ei am descoperit lucruri surprinzătoare, care m-au determinat să o vizitez.
Mănăstirea Jitianu are un trecut tumultuos în care perioadele înfloritoare au alternat cu vremuri în care aceasta a fost abandonată.
Iată câteva crâmpeie din istoria sa recentă. În 1925, trecând cu trenul pe calea ferată din apropiere, în drumul său spre domeniul regal de la Segarcea, regina Elena, mama regelui Mihai, descoperă mănăstirea într-o stare avansată de degradare și, fiind impresionată de trecutul ei, îi cere lui Nicolae Iorga, pe atunci președintele Comisiei Monumentelor Istorice, să o reabiliteze.
Perioada comunistă a dus la un nou declin al mănăstirii, aceasta fiind reînființată abia în anul 2001.
Revenind la originile lăcașului, istoria spune că acesta a fost construit pe locul unei biserici din lemn ridicate de Mircea cel Bătrân în apropierea locului unde s-a dat bătălia de la Rovine, ca semn de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru victoria obținută împotriva turcilor. De remarcat că mănăstirea a păstrat hramul bisericii din lemn, având ca ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.
Chiar dacă există încă controverse în ceea ce privește localizarea exactă a bătăliei de la Rovine, experții consideră, bazându-se pe izvoarele istorice, că aceasta a avut loc cel mai probabil undeva în zonele mlăștinoase (rovină=mlaștină) de la Făcăi, Balta-Verde, Podari, Popoveni, în apropierea ruinelor castrului roman Pelendava, identificat recent în arealul mănăstirii Coșuna, aflată la câțiva kilometri nord-vest față de mănăstirea Jitianu.
"La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă/Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;/Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii/Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;/[...]/În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,/Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă/Şi, lovind în faţă, -n spate, ca şi crivăţul şi gerul,/Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul./Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,/Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;/Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,/ Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;/Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,/Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,/Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -/Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,/Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română." (Mihai Eminescu - Scrisoarea III)
