Avem mult, avem puțin de dat Europei? Oare cât am dat până acum Europei?
Ar trebui să ne preocupe răspunsul la aceste întrebări pentru că el poate da măsura mândriei apartenenței la acest neam. Cum putem afla răspunsul? Nimic mai "simplu". Pe de-o parte trebuie să analizăm capitalul cultural pe care îl deținem în prezent și să îl comparăm cu ce au ceilalți, iar pe de altă parte să exploatăm resursele arheologice neexplorate, ca pe adevărate bogății ale subsolului, dar și resursele prezente în văzul tuturor și totuși ascunse în obiceiuri și tradiții.
Cu siguranță avem multe "pete negre" în istoria mai veche sau mai nouă, dar nu suntem singurii. În același tablou al istoriei noastre regăsim însă și multe pete de culoare așa cum e albastrul Voronețului construit spre mântuirea urmașilor, galbenul rodului care dă în pârgă la împlinirea veacurilor de trudă sau roșul sângelui străbunilor noștri care prin sacrificiul lor ne-au lăsat moștenire o țară.
Dacă ne-am uita în ochii unuia dintre eroii sau martirii noștri, care a renunțat la tot pentru un singur ideal, țara, ce i-am spune? Că suntem mândri sau nu de faptele sale?
Oare e bine sau nu e bine să fim mândri?
Mândria nu este cu siguranță o virtute atunci când se hrănește din ego și îl alimentează, însă mândria apartenenței la un neam cred că trebuie judecată în altă notă, pentru că ea se hrănește din faptele mărețe ale înaintașilor și alimentează viitorul urmașilor.
Și de ce n-am fi mândri când mândria națională este atât de frecvent etalată în jurul nostru? Nu cred, însă, că mândria trebuie să ne orbească și să ne ascundă vederii punctele noastre slabe. Nu! Acestea trebuie să stea mereu înaintea noastră, pentru că astfel ne putem ameliora ca națiune. În relația cu ceilalți, mândria nu trebuie să ne împingă spre a ne considera superiori, ci doar spre a-i considera pe toți egalii noștri.
Mândria de a fi român nu este nici păcat, dar nici virtute. Este trăire interioară care nu trebuie nici etalată ostentativ, dar nici renegată, pentru că ea ascunde taina continuității noastre milenare pe aceste meleaguri.
Nu înteleg treaba asta cu mandru ca sunt român sau orice alta nație. Nu am facut nimic pentru asta, doar că ne-am născut așa. Eu pot fi mândru doar de fapte pe care le-am facut eu. Ca strămoșii mei au facut lucruri extraordinare sau greșeli grave, am eu vreun merit sau vreo vina? Cred ca pot sa spun ca sunt fericit sau multumit ca român, dar nu mândru.
RăspundețiȘtergereMândru este echivalent în acest context cu mulțumit sau încântat. Am și subliniat în text faptul că mândria de neam trebuie judecată în altă notă decât mândria personală.
RăspundețiȘtergereCand spuneti ca "se hraneste din faptele mărețe ale înaintașilor" se face legatura cu mandria personala. Eu asta am inteles din text, ca nu trebuie sa ne simtim inferiori pentru ca inaintasii nostri au facut lucruri marete. Si daca nu ar fi facut, ar fi trebuit ca generatia aceasta sa ne simtim inferiori? Nu. Trebuie sa ne simtim inferiori sau superiori doar pe baza faptelor noastre, a generatiei actuale.
RăspundețiȘtergereCând se înalță falnic, copacul se bazează pe rădăcini. Cam așa e și cu mândria de neam, se bazează pe ce au făcut înaintașii. Bineînțeles că asta nu înseamnă că ne bazăm doar pe trecut, dar acesta e un atu.
Ștergere