joi, 1 iunie 2017

Minunea supraviețuirii milenare a poporului român


Se spune că minunile se petrec în văzul tuturor. Le vede, însă, cine are ochi să le vadă.
Totuși, dacă le vezi zi de zi, ajungi să le consideri ceva normal, ceva neieșit din comun.

Așa e și cu supraviețuirea neamului nostru. Fie că vorbim despre români, rumâni, valahi, daci, geți sau cum ne-o mai fi numit istoria, numitorul comun al acestor nume este sufletul acestui popor care a traversat veacurile în chip miraculos, în ciuda vicisitudinilor istorice care s-au abătut asupra sa.

Istoria învățată în școală îți lasă impresia că noi, cei de azi, suntem un amalgam între daci și romani, la care s-au adăugat, mai mult sau mai puțin, influențele popoarelor care au trecut ulterior prin țara noastră. Și totuși, studiile genetice vin să demonstreze nu numai că suntem foarte asemănători din punct de vedere genetic cu daco-geții, dar și cu populația care a dat naștere frumoasei culturi Cucuteni, cu câteva milenii în urmă. Nu pot fi negate influențele altor popoare, dar acestea nu sunt atât de semnificative încât să modifice esența noastră genetică. Și parcă nici nu ai nevoie de științe exacte pentru a demonstra acest lucru. Dovezile ne înconjoară: avem tradiții din vremuri imemoriale, dar și simboluri identice cu cele întâlnite în culturile străvechi care împodobesc portul popular sau zidurile caselor țărănești. Nu în ultimul rând, avem un suflet în care, dacă privim, regăsim strămoșii noștri. Spiritualitatea românească de azi se oglindește în curățenia sufletească a geților, iar monahismul românesc este o moștenire, ce e drept, îmbunătățită, a pustniciei practicate în munții noștri din timpuri străvechi.

Cu siguranță, nu suntem perfecți, dar avem un atu: încăpățânarea de a supraviețui. Privind țăranul român, înțelegi lupta acestui popor cu timpul,  aspect surprins atât de genial în versurile lui Adrian Păunescu "Urmele mele nu se pot pierde/C-am străbătut veșnicia pe jos" sau în celebrele cuvinte ale lui Lucian Blaga "Veșnicia s-a născut la sat".   Identitatea nu ne-am păstrat-o numai prin războaie, ci și prin credință și tenacitatea de a rezista. Iar rezistența nu a fost una declarativă, decât pe alocuri. Acest popor a rezistat prin tăcere și suferință. "Capul plecat sabia nu-l taie" spune un vechi proverb românesc și parcă ai senzația că aduce a lașitate, dar fără cap ce poți să mai faci? Am plecat capul la fel cum firul subțire de iarbă se pleacă sub greutatea coasei, fără a fi însă tăiat, pentru ca ulterior să se ridice la loc. 

Moștenim ca popor o încrâncenare pentru supraviețuire plătită cu sânge, lacrimi și sudoare, astfel încât avem responsabilitatea de a înmulți acest talant. Trecutul este CV-ul neamului nostru. Valoarea sa constă în oportunitățile pe care le poate deschide în viitor.